Nitezsche despre cunoaşterea de sine şi adevărata valoare a educaţiei

„Nimeni nu îţi poate construi podul peste care tu şi doar tu poţi să traversezi râul.”

„Ai curajul să laşi să se vadă comorile pe care le ai ascunse în tine?” se întreba autoarea Elizabeth Gilbert. Cumva, aceasta este una dintre cele mai importante întrebări ale vieţii, iar istoria creativităţii umane este istoria încercărilor de a răspunde la această întrebare.

Friedrich Nietzsche (15 octombrie 1844 – 25 august 1900) este cel care credea că entuziasmul în faţă dificultăţilor este esenţial pentru a trăi o viaţă împlinită, considera drumul spre cunoaşterea de sine una dintre cele mai benefice dificultăţi existenţiale. El a scris despre acest lucru, cu precădere în eseul „Schopenhauer ca dascăl”, parte din lucrarea „Meditaţii atemporale”.

În 1873, când se apropia de 30 de ani, Nietzsche şi-a adresat această întrebare permanent umană, despre cum ne descoperim şi cum ne manifestăm în lume talentele, dorinţele, pasiunile, pe noi.

El spune:
” Orice fiinţă umană care nu vrea să facă parte din mase, trebuie doar să se oprească din a face lucrurile uşoare pentru sine. Să-şi urmeze conştiinţa, care îi spune „Fii tu însuţi!”

Fiecare fiinţă umană aude această chemare neîncetat şi se cutremură de entuziasm la anticiparea nivelului de fericire care îi este pregătit de către eternitate celui care îndrăzneşte să se gândească la propria eliberare. Nu există nicio metodă prin care să ajuţi un om să atingă această fericire atâta timp cât rămâne încătuşat de lanţuri de păreri şi teamă. Şi cât de lipsită de speranţă şi de sens poate deveni viaţa fără o astfel de eliberare! Nu există nicio fiinţă în întreaga natură, mai abătută şi mai plină de regrete ca omul care a evadat din propria sa genialitate şi care se îndreaptă când în stânga, când în dreapta, de fapt în nicio direcţie.”

Ca un ecou la proclamaţia făcută de Picasso „ca să ştii ce urmează să desenezi trebuie să începi să desenezi”, Nietzsche scrie despre cel mai real antidot al angoasei existenţiale:

„Nimeni nu îţi poate construi podul peste care tu şi doar tu poţi să traversezi râul. Pot fi nenumărate poteci şi poduri şi semizei care te-ar purta, bucuroşi, peste el, dar numai cu preţul uitării de sine.
Există o singură cale în lume pe care nu poate merge altcineva în afară de tine. Unde duce? Nu întreba, păşeşte!”

Dar, această cale de a ne regăsi, aşa cum spune şi Nietzsche nu este nicidecum una uşoară.

” Cum se poate cunoaşte pe sine un om? Este o chestiune întunecată şi misterioasă. […] Devine astfel, agonizant, haotic, procesul de a săpa în tine, de a coborî direct în tunelurile propriei fiinţe. Cât de uşor devine astfel să ne producem atâta suferinţă pe care niciun doctor nu o poate vindeca. Şi de ce ar fi necesar, dat fiind faptul că tot ce există este martor la existenţa noastră – prieteniile şi animozităţile, privirile şi strângerile de mână, amintirile şi toate lucrurile pe care le uităm, cărţile şi creioanele noastre? Pentru cea mai importantă investigaţie umană există totuşi, o metodă. Să lăsăm sufletul tânăr să chestioneze viaţa cu următoarele întrebări în minte: „Ce ai iubit cu adevărat până acum? Ce pasiune ţi-a mişcat sufletul şi l-a ridicat, ce l-a dominat şi l-a încântat în acelaşi timp? Pune cap la cap aceste lucuri în faţa ta şi poate îţi vor revela vreo lege a naturii lor: legea fundamentală a propriului tău sine. Compară aceste lucruri, vezi cum se complimentează reciproc, măreşte-le, descifrează-le, transformă-le, vezi cum formează scara pe ale cărei trepte ai urcat către tine până acum. Pentru că sinele tău adevărat nu zace îngropat în tine, ci se ridică nemăsurat de sus deasupra ta sau deasupra a ceea ce ai considerat că eşti până acum.”

Cu aceste cuvinte, Nietzsche îşi îndreaptă atenţia spre rolul educaţiei în descoperirea acestui sine adevărat şi scrie:

” Adevăraţii tăi dascăli şi mentori îţi vor arăta sensul real al fiinţei tale, ceva ce nu este, în ultimă instanţă, sculptat de educaţie sau cultivat de altcineva, dar este mereu dificil de accesat, este legat, imobilizat; dascălii nu pot fi nimic mai mult decât cei care te eliberează. Şi acesta este secretul unei culturi adevărate, unei educaţii adevărate: ea este însăşi eliberarea, cea care smulge buruienile, înlătură bolovanii, alungă prădătorii care atacă rădăcinile, este o efuziune de lumină şi căldură, un picurat liniştit de ploaie nocturnă…”

El concluzionează:

” Poate că sunt alte metode de a te cunoaşte pe tine însuţi, de a te găsi pe tine însuţi, de a te trezi din anestezia de care suntem cu toţii înconjuraţi, ca într-un nor de ploaie – dar, nu ştiu niciuna mai bună decât reflectarea asupra importanţei dascălilor şi mentorilor noştri.”

Asta, dacă suntem suficient de norocoşi să-i întâlnim şi să-i recunoaştem.

 

* Traducere directă din manuscrisul în limba engleză

*Photo credit pexels.com

Share this with your friends

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *